Despre cărţi citite (3)

Japan’s Minorities - The illusion of homogeneity - Second edition - Michael Weiner (coordonator)

La prima vedere, ţinând cont de titlu şi de editură (Routledge), cartea ar putea părea interesentă. Din păcate realitate este mult diferită. Unele capitole ca de exemplu "‘Self’ and ‘other’ in imperial Japan" sunt lungi pseudo-analize postmoderniste ("The argument advanced in this present work is that social structures and attitudes in Japan have historically been imbued with racial meaning, and that these meanings are themselves dynamic and contingent. That is to say, both
racial meanings and racialized identities are historically specific, and can
only be understood in relation to other factors – economic and political – and
in relation to the international environment within which they emerged
and have since been reproduced" - concluzia capitolul este că japonezii şi-au creat imaginea folosind metode şi discursuri rasiste de la europeni). Altele ar putea să fie mai interesante, dar sunt fie prea scurte fie descriu aspecte prea irelevante (capitolele despre ainu, burakumin şi coreeni). Până la urmă ce poate spune mai mult despre calitatea cărţii decât faptul că printre cele mai lungi capitole este "The other other - The black presence in the Japanese experience". Într-o carte despre minorităţile din Japonia pentru autori era mai important să discute despre "early japanese constructions of blackness" (concluzia capitolului este că japonezii au copiat stereotipurile despre negrii de la occidentali, altfel nu se poate explica cum au ajuns să aibă aceleaşi stereotipuri).
Unul dintre putinele articole care merită citite este acela despre japonezii brazilieni care s-au întors în Japonia. Aceştia, mândrii că sunt japonezi şi priviţi bine în Brazilia, odată ajunşi în Japonia preferă să exagereze trăsăturile braziliene, chiar şi acela evitate în Brazilia (pasajul despre carnavalul de samba este chiar amuzant). Motivul este că astfel evită să fie priviţi ca japonezi "imperfecţi" (pentru că nu mai vorbesc japoneza bine, pentru că nu corespund aşteptărilor culturale japoneze, etc.). Sunt amuzante şi descrierile pe care şi le fac unii altora ( japonezii spun despre japonezii brazilieni că sunt zgomotoşi, se îmbracă ciudat, se ceartă prea mult, sunt prea individualişti, nu au disciplină; japonezii brazilieni spun despre localnici că sunt prea serioşi, nu au viaţă socială, muncesc prea mult, sunt reci şi distanti)

Grad de accesibilitate: Mediu ( multe pasaje cu acel limbaj pseudo-stiinţific des întâlnit în cărţile de sociologie). În rest este uşor de citit. Problema cărţii este despre ce e scrisă nu cum este scrisă.

Interes: Nu merită citită, poate doar capitolul despre japonezii brazilieni. Se vorbeşte prea puţin despre minorităţile din Japonia şi despre probleme pe chiar le au.

Despre cărţi citite (2)

Architecture of Italy (Reference guides to national architecture)- JEAN CASTEX (2008)

Cartea este o colecţie de scurte descrieri a 75 de monumente arhitecturale ale Italiei, din antichitate până în prezent. Din fericire cartea nu este doar o colecţie tipică (gen 100 de monumente de vizitat). Printre cele 75 de monumente prezentate se regăsesc şi grădini sau planuri urbanistice, nu doar catedrale şi cetăţi medievale. În plus descrierile sunt destul de detaliate (uneori cam prea tehnice), monumentele sunt reprezentative şi la sfârşit există şi un glosar de termeni. Mai multe lucruri de bine din păcate nu pot fi spuse despre carte. Multe dintre descrieri sunt foarte scurte şi foarte tehnice. Mai grav, multe nu sunt insoţite de poze sau măcar planuri (absenţa planurile este de regretat mai ales pentru articole de urbanism). Multe din poze sunt foarte neclare, făcute din unghiuri ciudate din care nu se vad decât colţuri de clădiri sau chiar mai puţin. De exemplu poza de la Muzeul de artă din Castelvecchio este cu o statuie din curtea muzeului. Este puţin ciudată şi ordonarea articolelor alfabetic astfel încât este destul de greu de urmărit evoluţia stilurilor şi contextul clădirilor (există doar o mică prezentare cronologică la început). În concluzie se putea mult mai bine.

Grad de accesibilitate: Scăzut (descrieri tehnice şi puţine imagini, absenţa contextului)
Interes: Nu prea merită citită. Poate să fie folosită mai mult ca o listă de referinţe pentru arhitectura italiană.

Greatest hits sau motive să citeşti Dilema Veche(2)

Evident nu se putea acoperi doar intr-o singură postare toate articolele de exceptie din Dilema Veche. Deci, in stilul unui alt mare autor din Dilema Veche, să continuam...

Privatizarea luminii - Dorel Dumitru CHIRIŢESCU

"Monopolul de stat e de preferat celui privat
Mă pronunţ categoric împotriva acestui demers de privatizare. Motivele sînt nenumărate. În primul rînd, aşa cum spuneam, mediul politic nu s-a schimbat foarte mult. Trăim sub conducerea aceleiaşi tipologii de personaj politic, caracterizat de amatorism, grabă şi mesianism reformator. De orice pot fi acuzaţi oamenii politici din România de azi, numai de patriotism excesiv, nu. Or, problema privatizării producţiei de energie electrică tocmai asta ar cere în primul rînd: PATRIOTISM. Un pas făcut în grabă, şi ne putem trezi în întuneric, la propriu, prin stingerea luminii de către un competitor geopolitic din zonă sau de mai departe. (...)
bursă oricine poate ajunge la pachetul majoritar sau minoritar (după cum se instituie regula) care să-i poată permite a revendica managementul companiei. Eventualele obligaţii faţă de România, neasumate prin contracte ferme, pot să dispară printr-un lobby politic sau în justiţie. Ce surprize putem avea?! Privatizarea managementului este o altă soluţie pe care o discută analiştii noştri economici şi politici. Adică, ar trebui să înţelegem noi, muritorii de rînd, că managementul statului dezvoltă clientelă, corupţie şi deficite, iar managementul privat nu. Sigur? Eu mă îndoiesc de asta! Cred chiar că managementul privat ar fi cea mai la îndemînă soluţie prin care s-ar produce corupţie şi mai multă, deficite – şi mai mari.(...)
Criza financiară globală este numai o faţetă, un moment. Ne aflăm în mijlocul unei bătălii pentru reaşezarea sferelor de influenţă. Nu avem strategii clare pentru gestionarea unei lumi în mişcare şi, dacă nu sîntem atenţi, va dispărea chiar şi posibilitatea elaborării lor.
Avem nevoie de mai multă atenţie şi de mai mult patriotism, fără exagerări, fără vorbe goale, pur şi simplu."

Noul Război Rece - Dorel Dumitru CHIRIŢESCU

"Vom rămîne pentru mult timp prea mici în acest univers, ale cărui taine abia sîntem pe punctul de a începe a le descifra. Ce ştim sigur este că, într-o evoluţie firească, generaţiile următoare vor asista la mutaţii formidabile în ceea ce priveşte tehnologia şi capabilităţile umane. Este posibil ca oamenii viitoarei planete, indiferent de rasă, religie, culoare, să se solidarizeze – aşa cum anticipează Fukuyama – în jurul unui proiect comun, ale cărui repere fundamentale vor fi: individualismul civic şi social, proprietatea privată, egalitatea şanselor, caracterul contractual al instituţiilor, identitatea, subsidiaritatea (primatul regulilor locale), sustenabilitatea ecologică, patrimoniul comun, diversitatea (naturală şi culturală), drepturile umane fundamentale, garanţia şi securitatea alimentelor, garanţia calităţii mărfurilor, echitatea.

Am enumerat la întîmplare elementele unui proiect comun de lume. Dacă aşa s-ar întîmpla, dacă societatea umană s-ar dezvolta pe asemenea coordonate, atunci am putea anticipa apariţia la orizont a unui destin comun, glorios al speciei umane-"

Nu trageţi cu ochiul după femeia arabă! - Adrian CIOROIANU

" Nu vă aşteptaţi ca femeile Arabiei să aibă un aer oropsit, să le simţi încătuşate în straiele lor sau dornice să şi le deşire – aşa cum fac unele ucrainence la supărare, prin faţa vreunui tribunal. Dimpotrivă: cît am tras eu cu ochiul (decent), mi s-a părut (să nu se supere prietenii qatarezi c-o spun) că femeile sînt cele care-i ghidează pe bărbaţi şi că sînt la fel de sfătuitoare (incorecţii-politic ar spune „cicălitoare“) precum toate suratele lor din lume. Pe o terasă, m-am uitat la un tînăr cuplu de-al locului – el în alb, ea în negru, el i-a adus o cupă cu îngheţată iar ea, taca-taca-abharam-bahkaram, ori îi spunea că îngheţata e divin de bună, ori îi spunea că e bleg şi că n-a ales bine (după mimica femeii n-am putut să mă dumiresc).(...)Iar în mediile tradiţionaliste, se întîmplă ades – mi se spune – ca soţia să-l împrumute pe soţ cu bani pentru ca acesta să-şi ia o a doua soaţă, dar cu condiţia ca soaţa nr. 2 să fie aleasă de soaţa nr. 1 (eventual dintre prietenele ei). Aşadar, realitatea e nuanţată. Oricum, o!, cititorule, ai grijă: de-mi vei călca pe urme, să nu tragi cu ochiul după femeile arabe că nu-i frumos – decît dac-o faci, precum povestitorul, în interesul etno-sociologic al dilematicilor de pretutindeni!"

Nu se putea ca dintr-o colecţie de Greatest Hits să lipsească tocmai domnul Andrei Pleşu,practic imaginea Dilemei Vechi . Toate articolele domnului Pleşu au peste 15000 de vizualizari, indiferent de subiect. De aceea a fost greu procesul de selecţie a unui citat seminificativ. Sper că am reuşit.

Note berlineze - Andrei Pleşu

"Un biolog, mare specialist în furnici, spune, la începutul conferinţei sale, că e mai greu să ne închipuim planeta fără furnici, decît fără oameni. Fără furnici, natura ar arăta altfel. Mai prost. Fără oameni ar lipsi, evident, tot ce ţine de cultură, dar lumea înconjurătoare nu numai că nu s-ar dezechilibra, dar, dimpotrivă, ar fi mai vitală şi mai igienică, recuperînd rapid ceea ce prezenţa umană a dereglat în măruntaiele ei. Fără oameni, lumea ar înflori...
Biologii fac adesea observaţii pasionante, pe care, din păcate, nu se străduiesc să le ducă spre ultimele (sau măcar penultimele) lor consecinţe. Declaraţia de mai sus ar merita fie şi o rapidă reflecţie marginală. Dacă omul nu e indispensabil şi, de fapt, nici măcar binevenit în marele spectacol al naturii, înseamnă că, în evoluţia speciilor, el e un element perturbator, venit pe altă linie decît cea care a întemeiat armonia ansamblului. Apariţia omului e divagatorie: un accident de parcurs sau opera unui demiurg rău (sau stîngaci). Dacă dimpotrivă el e, cum spune Darwin, încununarea treaptei supreme a scării zoologice, atunci e de neînţeles de ce tot ce e natură sub- şi pre-umană s-a „mobilizat“ pentru a produce un rebut, un agent toxic, menit parcă anume să-şi dizloce temelia, să-şi dinamiteze antecesorii. Cu alte cuvinte, există două posibilităţi: ori omul e o greşeală de ultimă instanţă, care compromite construcţia globală, ori întreaga construcţie e defectă, de vreme ce şi-a pregătit singură implozia. Dinaintea unei asemenea perspective speculative e preferabil, recunosc, să studiezi sociabilitatea furnicilor, felul lor de a comunica, mai eficient, uneori, ca acela al oamenilor. Fapt e că, în urma cercetărilor de zoologie, omul iese întotdeauna prost."

La final, incheiem colecţia cu inegalabilul poet, Sever Voinescu.

Refugiul bolii - Sever VOINESCU

"Dar boala, e altceva. Boala te scuteşte, te apără, te ocroteşte. În viaţă, vezi că cei bolnavi sînt scutiţi de toate îndatoririle sau pedepsele. Boala este scutirea universală. Sigur, îmi vei spune, dar boala este ceva cu adevărat dăunător, ceva rău, ceva ce te distruge, iar sensul acestei scutiri este acela că lupta cu boala primează, dar odată ce ai învins boala, te întorci la viaţa normală, cu responsabilităţi şi sancţiuni. Eu nu gîndesc aşa. Dacă o boală oarecare – aş prefera una gravă, majestuoasă, îndelungată – mă poate pune la adăpost de spaima mea, o vreau.(...)
Sigur, bolile care contează cu adevărat sînt cele mortale. Forţa metaforică a tuberculozei a scăzut simţitor în ultima sută de ani tocmai pentru că din ce în ce mai puţini oameni mor din cauza ei. Cancerul, însă, domină lista bolilor. E atît de divers, e atît de surprinzător, e atît pervers! Ah, îmi spuneam în clipele mele de mare spaimă, să descopăr un cancer acum şi gata, asta îmi va da totală imunitate în faţa absurdului cu care această lume m-ar strivi. Oricît ar fi lumea de absurdă, nu va distruge un canceros! Sever, ultimul refugiu în faţa absurdului este boala. Ea te protejează cu adevărat.“

Greatest hits sau motive să citeşti Dilema Veche (1)

Există multe motive să citeşti Dilema Veche. Poţi să citeşti pentru că vrei să fii la curent cu lumea intelectuală românească sau poate pentru că vrei să pari inteligent. Dar poate tot ce vrei e să ai unde să citeşti texte ca cele mai de jos.

Să încep deci cu unul dintre cele mai fabuloase texte din publicistica română din toate timpurile. Poate părea o hiperbolă dar vă asigur că după ce o să citiţi articolul o să imi daţi dreptate.

De ce nu locuiesc în televizor - Lavinia BĂLULESCU

"Tot în anul 2007, vara, Lavinia Bălulescu, o studentă la jurnalism, renunţa la televizor. Tînăra locuia în Timişoara şi se mutase de curînd cu chirie într-un apartament care nu avea cablu TV. La început încercase să o convingă pe proprietară că trebuie neapărat să facă un abonament, dar între timp îşi dăduse seama că viaţa putea continua fără probleme în acest fel. Îşi alegea filmele şi muzica de pe Internet, iar restul – emisiunile, pauzele publicitare – nu-i lipseau absolut deloc. Timp de trei ani, de fiecare dată cînd povestea cuiva că nu are televizor acasă, Lavinia trebuia să explice cum poate supravieţui în acest fel şi, de fapt, să sublinieze că ceea ce pare a fi o mare ciudăţenie este un lucru atît de normal."

"De aproape un an, am şi cablu. Deschid televizorul foarte rar, atunci cînd nu pot să adorm singură, dar îi opresc sonorul. Habar nu am pe ce canale sînt programele şi niciodată nu găsesc ceea ce caut. Oricum, de fiecare dată cînd deschid televizorul, mă simt ca la muzeu. Sînt uimită de cantitatea de informaţii care mi se transmite, sînt bombardată cu lucruri pe care nu le voi ţine minte, care nu mă interesează sau care sînt minunate, dar pe care oricum le voi uita. Mi-am pierdut „memoria televizorului“, nu sînt în stare să urmăresc un film mai mult de 20 de minute, restul emisiunilor sînt ca şi inexistente, cît despre program... îmi dau seama că nu ştiu ziua şi ora la care începe nici măcar o singură emisiune, un singur film."

"La patru ani de cînd, fără să vreau, am început o altă viaţă, televiziunea a rămas pentru mine un teritoriu aproape necunoscut. Ceva care mă amuză, mă plictiseşte şi mă uimeşte în aceeaşi măsură. Spre exemplu, felul în care părinţii mei încă se aşază în faţa televizorului seara, la ora 7, pentru a urmări ştirile, mă înduioşează enorm. E un soi de ritual care ne aminteşte că sîntem tineri, că sîntem împreună şi că sîntem vii. În rest, televiziunea îmi pare un tărîm al infantilului, al vacanţei, al pornografiei vintage şi al frumuseţii de plastic, o minunăţie, o grozăvie. Uneori, are ceva aproape uman, care mă atrage, un fel de nostalgie. Sincer, mă bate gîndul să petrec o după-amiază întreagă în care să pun programele în ordine, ca în copilărie, începînd cu TVR 1 şi terminînd cu nemţii, italienii, francezii. În restul timpului, prefer oamenii în carne şi oase"

Din păcate spaţiul limitat nu imi permite să citez mai mult din acest, şi acum trebui să mă repet, fabulos text. Lavinia Bălulescu este fascinantă in acest scurt eseu despre dificilul sacrificiu făcut de Lavinia Bălulescu pentru a fi Lavinia Bălulescu.

Poate părea surprinzător dar o altă prezenţă, din păcate mult prea rară, in paginile Dileme Vechi are potenţialul să se apropie de nivelul Laviniei Bălulescu. Este vorba despre cunoscuta activistă, absolventă şi, nu in ultimul rând, critic de artă Anamaria Dobinciuc.

De ce Buffy contează - Anamaria DOBINCIUC

"O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat – din cauza audienţei scăzute, Diva a mutat Buffy într-un interval orar imposibil (ora 13,00, cu reluarea de la ora 12,00) –, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut. Nu. Buffy trebuie (re)văzut. E o vizionare obligatorie pentru oricine are pretenţia că ştie două-trei lucruri despre impactul culturii pop.(...)
De ce trebuie văzut
Dar chiar dacă e mai mult decît un serial cu vampiri, de ce ar trebui (re)văzut, întrebaţi? Ei bine:
E iubit de academicieni.(...)
E feminist.(...)
Tematica LGBTQ.(...)
Episoadele cult.(...)
Buffy a fost şi încă e un serial curajos şi inovator. Buffy e una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că televiziunea îşi poate îndeplini cu succes funcţia de povestitor. Buffy e serialul care mă face să exclam: de asta îmi place televiziunea!"

Anamaria Dobinciuc mai are zeci de articole la fel de fascinante precum:
Urzeala împotriva femeilor ("Problema cu Game of Thrones e că rasismul şi sexismul pot fi foarte uşor justificate prin faptul că lumea creată e una de tip medieval. Însă ca nou-venită în lumea fantasy, am o nedumerire: dacă ai inventat o geografie, o istorie, o mitologie, o religie, o limbă, ce te opreşte să imaginezi structuri sociale diferite, roluri de gen diferite? Desigur, nu mă aştept ca genul fantasy să creeze (doar) lumi utopice, nici măcar mai bune. Dar oare e prea mult să mă aştept la lumi diferite")

Femeile, specii ameninţate (Endangered Species e un summit internaţional care va avea loc în martie 2011 în Londra şi în New York. Summitul nu are însă nicio legătură cu fauna şi/sau vegetaţia, şi asta pentru că speciile ameninţate sînt femeile. Acţiunile din timpul summitului vor fi coordonate de The Women’s Therapy Centre Institute din New York şi de organizaţia britanică AnyBody şi vor avea ca scop lansarea unei campanii prin care să se creeze un nou mediu vizual, unul care să promoveze o diversitate de corpuri (...)Orbach îşi bazează teza pe asumpţia că imaginea corpului e un construct socio-cultural, ceea ce, desigur, nu e nimic nou. Naomi Wolf prezintă idei ceva mai radicale în The Beauty Myth, iar Baudrillard, cu mult înaintea celor două, teoretiza corpul ca obiect al societăţii de consum. Bodies vine ca o actualizare a acestor teorii şi mai ales ca un semnal de alarmă – cultura vizuală trebuie diversificată acum!")

Neo-burlesque şi pin-up - nostalgii retro ("O alternativă la idealul de frumuseţe promovat de media mainstream propune şi site-ul Suicide Girls, care a fost înfiinţat în 2001 de către Alec Jain şi Selena Mooney, numele fiind ales dintr-un roman de Chuck Palahniuk, Survivor, şi referindu-se la „suicid social“, i.e. nonconformism. Suicide Girls a fost creat cu scopul de a oferi femeilor control asupra felului în care este prezentată sexualitatea lor, fiind astfel o alternativă la Playboy. Site-ul conţine jurnale online, profiluri şi fotografii nud ale unor tinere femei care au tatuaje şi/sau piercinguri. Practic, site-ul este centrat pe cultura punk, goth, retro, indie sau DIY (do-it-yourself). Mai trebuie menţionat că Suicide Girls este un site comercial. O parte din conţinut este accesibil oricărui vizitator (interviuri, ştiri), însă fotografiile nud ale modelelor sînt accesibile doar membrilor. De asemenea, există şi mărfuri marca Suicide Girls (DVD-uri, CD-uri, cărţi, tricouri etc.), precum şi show-uri live de inspiraţie burlesque sau cabaret. Popularitatea site-ului este explicată prin faptul că promovează o diversitate de imagini de frumuseţe, şi este privit ca un loc unde se pune accentul atît pe frumuseţe cît şi pe inteligenţă.
Deşi creatorii site-ului nu folosesc cuvîntul „feminist“ pentru a-l descrie, Suicide Girls este adesea prezentat ca un site feminist, şi asta deoarece modelele deţin controlul asupra modului în care sînt reprezentate. Acestea nu sînt doar obiecte, ci şi subiecte – prin faptul că participă la producerea propriilor imagini. În plus, prin tatuaje şi piercinguri, se „deviază“ de la normele convenţionale de frumuseţe feminină impuse de mass-media mainstream").

Studiu individual ("Una dintre bloggeriţele mele preferate, precum şi una dintre susţinătoarele educaţiei media este Anita Sarkeesian (http://www.feministfrequency.com). Cunoscută sub numele de feministfrequency pe YouTube, aceasta ţine un vlog în care vorbeşte despre cultura pop dintr-o perspectivă feministă, totul într-un limbaj accesibil. Printr-un clip foarte reuşit, Sarkeesian a contribuit considerabil la popularizarea testului Bechdel, un instrument interesant şi util pentru o verificare rapidă a prezenţei feminine în filme. Numele testului vine de la Alison Bechdel, cea care l-a creat în 1985, în banda desenată Dykes to Watch Out For. Pentru a trece testul, un film trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să aibă cel puţin două personaje feminine cu nume, care 2) intră în dialog, şi care 3) vorbesc şi despre altceva în afară de bărbaţi. Sînt nişte condiţii rezonabile, nu? Ei bine, lista filmelor (americane mainstream) care nu trec testul e kilometrică. Clipul The Bechdel Test for Women are peste 300.000 de vizualizări pe YouTube, ceea ce poate părea puţin, însă pentru un nume de utilizator care conţine „the F word“, numărul de vizualizări e chiar impresionant. Printre subiectele abordate în cele mai recente clipuri se numără poveştile femeilor şi filmele de Oscar, True Grit (Ethan şi Joel Coen, 2010), Sucker Punch (Zack Snyder, 2011), şi recomand mai ales seria „Tropi versus femei“ (Tropes versus Women), care deocamdată are doar două intrări: The Manic Pixie Dream Girl, respectiv Women in Refrigerators.
Anita Sarkeesian e implicată şi în proiectul „Political Remix Video“ (http://www.politicalremixvideo.com), care promovează remixul video ca formă de critică. În ciuda numelui, clipurile nu abordează doar teme politice, ci şi teme de cultură pop")

Cum mai sunt multe articole pentru care merită sa citeşti Dilema Veche nu rataţi partea a doua a

Dileme în câmpul muncii

Mai jos am reprodus un comentariu mai vechi la un articol deja tipic de "dilematic" al domnului C.Ghinea (Și cine să mai tranșeze porcul la abator?).

Pe scurt răspunsul domnului Ghinea la întrebarea din titlu este că, şi aici parafrazez puţin, spaniolii e leneşi şi de aia trebuie românii să muncească pentru ei. Şi ca să fie clar mai au şi legi socialiste aşa că stau cu părinţii acasă (he he, losers). Răspunsul luat direct din cărţi e evident. Mai multă educaţie şi mai mulţi imigranţi cu cultura muncii (aşa, ca românii). Oricum nu ar vrea spaniolii să taie porcii, pentru că munca fizică a fost stigmatizată (mai e şi snobi, dom'le).

Evident motivul pentru care spaniolul e şomer şi românul munceşte nu poate să fie că spaniolul nu vrea să munceasca 10 ore pe zi ca să locuiască într-o cameră cu alţi 6 oameni. Există un lucru care se învaţă la primele lecţii de economie, şi anume legea cererii si ofertei. De aceea nu există muncă pe care să nu o facă nimeni, există muncă pe care să nu o facă nimeni in condiţile actuale. Poate americanii ar munci în construcţii dacă salariu ar fi mai mare. Dacă oferta de munca ar fi limitată, la un moment dat, salarile ar creşte. Dar cum să crească când există o ofertă practic nelimitată de muncă ieftina din Mexic. Şi dacă se termină Mexicul există întotdeauna Guatemala, sau Honduras etc. În plus forţă de muncă ieftină este produsă natural în cantităţi mai mult decât suficiente, chiar in aceste momente. O lume fără graniţe duce la o egalizare a veniturile. Dar această egalizare e în jos, spre nivelul Africii, nu în sus. Orice ai face, există sigur mulţi alţii care ar fi dispuşi să facă acelaşi lucru pe 10% din cât câştigi tu. Industria se poate muta, în cazul servicilor şi al agriculturii se pot aduce imigranţi. Daca ştii multe e mai greu să fii înlocuit, dar până la urma poţi să înveţi cât vrei, se găsesc destui chinezi inteligenti care să te înlocuiască.
Poate toate asta sunt inevitabile, dar de ce sa ceri spaniolilor să îşi semneze singuri condamnarea? Nu că ar fi fost vreodata intrebaţi.