NY Times
PARIS — “Le Mur,” or “The Wall,” a small documentary film about autism released online last year, might normally not have attracted much attention.
But an effort by French psychoanalysts to keep it from public eyes has helped to make it into a minor cause and shone a spotlight on the way children in France are treated for mental health problems.
The documentary, the first film by Sophie Robert, follows two autistic boys: Guillaume, who has been treated with the behavioral, or “American,” approach; and Julien, who has been kept in an asylum for six years and treated with psychoanalysis. Guillaume, though challenged, is functioning at a high level in school. Julien is essentially silent, locked out of society.
Ms. Robert said the version of psychoanalysis that is most prevalent in France, particularly the post-Freudian school championed by Jacques Lacan, takes it as a given that autism and other mental health problems are caused by children’s relationship with their mothers, or by “maternal madness.”
“Sometimes, when the mother is depressed, in utero, I mean when she is pregnant or at birth, sometimes the child can be autistic,” an analyst tells the camera in one scene. Another explains that autistic children “are sick of language — autism is a way of defending themselves from language"
Se afișează postările cu eticheta psychobabble. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psychobabble. Afișați toate postările
duminică, ianuarie 22, 2012
luni, decembrie 19, 2011
Despre cărţi citite (3)
Japan’s Minorities - The illusion of homogeneity - Second edition - Michael Weiner (coordonator)
La prima vedere, ţinând cont de titlu şi de editură (Routledge), cartea ar putea părea interesentă. Din păcate realitate este mult diferită. Unele capitole ca de exemplu "‘Self’ and ‘other’ in imperial Japan" sunt lungi pseudo-analize postmoderniste ("The argument advanced in this present work is that social structures and attitudes in Japan have historically been imbued with racial meaning, and that these meanings are themselves dynamic and contingent. That is to say, both
racial meanings and racialized identities are historically specific, and can
only be understood in relation to other factors – economic and political – and
in relation to the international environment within which they emerged
and have since been reproduced" - concluzia capitolul este că japonezii şi-au creat imaginea folosind metode şi discursuri rasiste de la europeni). Altele ar putea să fie mai interesante, dar sunt fie prea scurte fie descriu aspecte prea irelevante (capitolele despre ainu, burakumin şi coreeni). Până la urmă ce poate spune mai mult despre calitatea cărţii decât faptul că printre cele mai lungi capitole este "The other other - The black presence in the Japanese experience". Într-o carte despre minorităţile din Japonia pentru autori era mai important să discute despre "early japanese constructions of blackness" (concluzia capitolului este că japonezii au copiat stereotipurile despre negrii de la occidentali, altfel nu se poate explica cum au ajuns să aibă aceleaşi stereotipuri).
Unul dintre putinele articole care merită citite este acela despre japonezii brazilieni care s-au întors în Japonia. Aceştia, mândrii că sunt japonezi şi priviţi bine în Brazilia, odată ajunşi în Japonia preferă să exagereze trăsăturile braziliene, chiar şi acela evitate în Brazilia (pasajul despre carnavalul de samba este chiar amuzant). Motivul este că astfel evită să fie priviţi ca japonezi "imperfecţi" (pentru că nu mai vorbesc japoneza bine, pentru că nu corespund aşteptărilor culturale japoneze, etc.). Sunt amuzante şi descrierile pe care şi le fac unii altora ( japonezii spun despre japonezii brazilieni că sunt zgomotoşi, se îmbracă ciudat, se ceartă prea mult, sunt prea individualişti, nu au disciplină; japonezii brazilieni spun despre localnici că sunt prea serioşi, nu au viaţă socială, muncesc prea mult, sunt reci şi distanti)
Grad de accesibilitate: Mediu ( multe pasaje cu acel limbaj pseudo-stiinţific des întâlnit în cărţile de sociologie). În rest este uşor de citit. Problema cărţii este despre ce e scrisă nu cum este scrisă.
Interes: Nu merită citită, poate doar capitolul despre japonezii brazilieni. Se vorbeşte prea puţin despre minorităţile din Japonia şi despre probleme pe chiar le au.
La prima vedere, ţinând cont de titlu şi de editură (Routledge), cartea ar putea părea interesentă. Din păcate realitate este mult diferită. Unele capitole ca de exemplu "‘Self’ and ‘other’ in imperial Japan" sunt lungi pseudo-analize postmoderniste ("The argument advanced in this present work is that social structures and attitudes in Japan have historically been imbued with racial meaning, and that these meanings are themselves dynamic and contingent. That is to say, both
racial meanings and racialized identities are historically specific, and can
only be understood in relation to other factors – economic and political – and
in relation to the international environment within which they emerged
and have since been reproduced" - concluzia capitolul este că japonezii şi-au creat imaginea folosind metode şi discursuri rasiste de la europeni). Altele ar putea să fie mai interesante, dar sunt fie prea scurte fie descriu aspecte prea irelevante (capitolele despre ainu, burakumin şi coreeni). Până la urmă ce poate spune mai mult despre calitatea cărţii decât faptul că printre cele mai lungi capitole este "The other other - The black presence in the Japanese experience". Într-o carte despre minorităţile din Japonia pentru autori era mai important să discute despre "early japanese constructions of blackness" (concluzia capitolului este că japonezii au copiat stereotipurile despre negrii de la occidentali, altfel nu se poate explica cum au ajuns să aibă aceleaşi stereotipuri).
Unul dintre putinele articole care merită citite este acela despre japonezii brazilieni care s-au întors în Japonia. Aceştia, mândrii că sunt japonezi şi priviţi bine în Brazilia, odată ajunşi în Japonia preferă să exagereze trăsăturile braziliene, chiar şi acela evitate în Brazilia (pasajul despre carnavalul de samba este chiar amuzant). Motivul este că astfel evită să fie priviţi ca japonezi "imperfecţi" (pentru că nu mai vorbesc japoneza bine, pentru că nu corespund aşteptărilor culturale japoneze, etc.). Sunt amuzante şi descrierile pe care şi le fac unii altora ( japonezii spun despre japonezii brazilieni că sunt zgomotoşi, se îmbracă ciudat, se ceartă prea mult, sunt prea individualişti, nu au disciplină; japonezii brazilieni spun despre localnici că sunt prea serioşi, nu au viaţă socială, muncesc prea mult, sunt reci şi distanti)
Grad de accesibilitate: Mediu ( multe pasaje cu acel limbaj pseudo-stiinţific des întâlnit în cărţile de sociologie). În rest este uşor de citit. Problema cărţii este despre ce e scrisă nu cum este scrisă.
Interes: Nu merită citită, poate doar capitolul despre japonezii brazilieni. Se vorbeşte prea puţin despre minorităţile din Japonia şi despre probleme pe chiar le au.
luni, decembrie 12, 2011
Greatest hits sau motive să citeşti Dilema Veche (1)
Există multe motive să citeşti Dilema Veche. Poţi să citeşti pentru că vrei să fii la curent cu lumea intelectuală românească sau poate pentru că vrei să pari inteligent. Dar poate tot ce vrei e să ai unde să citeşti texte ca cele mai de jos.
Să încep deci cu unul dintre cele mai fabuloase texte din publicistica română din toate timpurile. Poate părea o hiperbolă dar vă asigur că după ce o să citiţi articolul o să imi daţi dreptate.
De ce nu locuiesc în televizor - Lavinia BĂLULESCU
"Tot în anul 2007, vara, Lavinia Bălulescu, o studentă la jurnalism, renunţa la televizor. Tînăra locuia în Timişoara şi se mutase de curînd cu chirie într-un apartament care nu avea cablu TV. La început încercase să o convingă pe proprietară că trebuie neapărat să facă un abonament, dar între timp îşi dăduse seama că viaţa putea continua fără probleme în acest fel. Îşi alegea filmele şi muzica de pe Internet, iar restul – emisiunile, pauzele publicitare – nu-i lipseau absolut deloc. Timp de trei ani, de fiecare dată cînd povestea cuiva că nu are televizor acasă, Lavinia trebuia să explice cum poate supravieţui în acest fel şi, de fapt, să sublinieze că ceea ce pare a fi o mare ciudăţenie este un lucru atît de normal."
"De aproape un an, am şi cablu. Deschid televizorul foarte rar, atunci cînd nu pot să adorm singură, dar îi opresc sonorul. Habar nu am pe ce canale sînt programele şi niciodată nu găsesc ceea ce caut. Oricum, de fiecare dată cînd deschid televizorul, mă simt ca la muzeu. Sînt uimită de cantitatea de informaţii care mi se transmite, sînt bombardată cu lucruri pe care nu le voi ţine minte, care nu mă interesează sau care sînt minunate, dar pe care oricum le voi uita. Mi-am pierdut „memoria televizorului“, nu sînt în stare să urmăresc un film mai mult de 20 de minute, restul emisiunilor sînt ca şi inexistente, cît despre program... îmi dau seama că nu ştiu ziua şi ora la care începe nici măcar o singură emisiune, un singur film."
"La patru ani de cînd, fără să vreau, am început o altă viaţă, televiziunea a rămas pentru mine un teritoriu aproape necunoscut. Ceva care mă amuză, mă plictiseşte şi mă uimeşte în aceeaşi măsură. Spre exemplu, felul în care părinţii mei încă se aşază în faţa televizorului seara, la ora 7, pentru a urmări ştirile, mă înduioşează enorm. E un soi de ritual care ne aminteşte că sîntem tineri, că sîntem împreună şi că sîntem vii. În rest, televiziunea îmi pare un tărîm al infantilului, al vacanţei, al pornografiei vintage şi al frumuseţii de plastic, o minunăţie, o grozăvie. Uneori, are ceva aproape uman, care mă atrage, un fel de nostalgie. Sincer, mă bate gîndul să petrec o după-amiază întreagă în care să pun programele în ordine, ca în copilărie, începînd cu TVR 1 şi terminînd cu nemţii, italienii, francezii. În restul timpului, prefer oamenii în carne şi oase"
Din păcate spaţiul limitat nu imi permite să citez mai mult din acest, şi acum trebui să mă repet, fabulos text. Lavinia Bălulescu este fascinantă in acest scurt eseu despre dificilul sacrificiu făcut de Lavinia Bălulescu pentru a fi Lavinia Bălulescu.
Poate părea surprinzător dar o altă prezenţă, din păcate mult prea rară, in paginile Dileme Vechi are potenţialul să se apropie de nivelul Laviniei Bălulescu. Este vorba despre cunoscuta activistă, absolventă şi, nu in ultimul rând, critic de artă Anamaria Dobinciuc.
De ce Buffy contează - Anamaria DOBINCIUC
"O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat – din cauza audienţei scăzute, Diva a mutat Buffy într-un interval orar imposibil (ora 13,00, cu reluarea de la ora 12,00) –, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut. Nu. Buffy trebuie (re)văzut. E o vizionare obligatorie pentru oricine are pretenţia că ştie două-trei lucruri despre impactul culturii pop.(...)
De ce trebuie văzut
Dar chiar dacă e mai mult decît un serial cu vampiri, de ce ar trebui (re)văzut, întrebaţi? Ei bine:
E iubit de academicieni.(...)
E feminist.(...)
Tematica LGBTQ.(...)
Episoadele cult.(...)
Buffy a fost şi încă e un serial curajos şi inovator. Buffy e una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că televiziunea îşi poate îndeplini cu succes funcţia de povestitor. Buffy e serialul care mă face să exclam: de asta îmi place televiziunea!"
Anamaria Dobinciuc mai are zeci de articole la fel de fascinante precum:
Urzeala împotriva femeilor ("Problema cu Game of Thrones e că rasismul şi sexismul pot fi foarte uşor justificate prin faptul că lumea creată e una de tip medieval. Însă ca nou-venită în lumea fantasy, am o nedumerire: dacă ai inventat o geografie, o istorie, o mitologie, o religie, o limbă, ce te opreşte să imaginezi structuri sociale diferite, roluri de gen diferite? Desigur, nu mă aştept ca genul fantasy să creeze (doar) lumi utopice, nici măcar mai bune. Dar oare e prea mult să mă aştept la lumi diferite")
Femeile, specii ameninţate (Endangered Species e un summit internaţional care va avea loc în martie 2011 în Londra şi în New York. Summitul nu are însă nicio legătură cu fauna şi/sau vegetaţia, şi asta pentru că speciile ameninţate sînt femeile. Acţiunile din timpul summitului vor fi coordonate de The Women’s Therapy Centre Institute din New York şi de organizaţia britanică AnyBody şi vor avea ca scop lansarea unei campanii prin care să se creeze un nou mediu vizual, unul care să promoveze o diversitate de corpuri (...)Orbach îşi bazează teza pe asumpţia că imaginea corpului e un construct socio-cultural, ceea ce, desigur, nu e nimic nou. Naomi Wolf prezintă idei ceva mai radicale în The Beauty Myth, iar Baudrillard, cu mult înaintea celor două, teoretiza corpul ca obiect al societăţii de consum. Bodies vine ca o actualizare a acestor teorii şi mai ales ca un semnal de alarmă – cultura vizuală trebuie diversificată acum!")
Neo-burlesque şi pin-up - nostalgii retro ("O alternativă la idealul de frumuseţe promovat de media mainstream propune şi site-ul Suicide Girls, care a fost înfiinţat în 2001 de către Alec Jain şi Selena Mooney, numele fiind ales dintr-un roman de Chuck Palahniuk, Survivor, şi referindu-se la „suicid social“, i.e. nonconformism. Suicide Girls a fost creat cu scopul de a oferi femeilor control asupra felului în care este prezentată sexualitatea lor, fiind astfel o alternativă la Playboy. Site-ul conţine jurnale online, profiluri şi fotografii nud ale unor tinere femei care au tatuaje şi/sau piercinguri. Practic, site-ul este centrat pe cultura punk, goth, retro, indie sau DIY (do-it-yourself). Mai trebuie menţionat că Suicide Girls este un site comercial. O parte din conţinut este accesibil oricărui vizitator (interviuri, ştiri), însă fotografiile nud ale modelelor sînt accesibile doar membrilor. De asemenea, există şi mărfuri marca Suicide Girls (DVD-uri, CD-uri, cărţi, tricouri etc.), precum şi show-uri live de inspiraţie burlesque sau cabaret. Popularitatea site-ului este explicată prin faptul că promovează o diversitate de imagini de frumuseţe, şi este privit ca un loc unde se pune accentul atît pe frumuseţe cît şi pe inteligenţă.
Deşi creatorii site-ului nu folosesc cuvîntul „feminist“ pentru a-l descrie, Suicide Girls este adesea prezentat ca un site feminist, şi asta deoarece modelele deţin controlul asupra modului în care sînt reprezentate. Acestea nu sînt doar obiecte, ci şi subiecte – prin faptul că participă la producerea propriilor imagini. În plus, prin tatuaje şi piercinguri, se „deviază“ de la normele convenţionale de frumuseţe feminină impuse de mass-media mainstream").
Studiu individual ("Una dintre bloggeriţele mele preferate, precum şi una dintre susţinătoarele educaţiei media este Anita Sarkeesian (http://www.feministfrequency.com). Cunoscută sub numele de feministfrequency pe YouTube, aceasta ţine un vlog în care vorbeşte despre cultura pop dintr-o perspectivă feministă, totul într-un limbaj accesibil. Printr-un clip foarte reuşit, Sarkeesian a contribuit considerabil la popularizarea testului Bechdel, un instrument interesant şi util pentru o verificare rapidă a prezenţei feminine în filme. Numele testului vine de la Alison Bechdel, cea care l-a creat în 1985, în banda desenată Dykes to Watch Out For. Pentru a trece testul, un film trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să aibă cel puţin două personaje feminine cu nume, care 2) intră în dialog, şi care 3) vorbesc şi despre altceva în afară de bărbaţi. Sînt nişte condiţii rezonabile, nu? Ei bine, lista filmelor (americane mainstream) care nu trec testul e kilometrică. Clipul The Bechdel Test for Women are peste 300.000 de vizualizări pe YouTube, ceea ce poate părea puţin, însă pentru un nume de utilizator care conţine „the F word“, numărul de vizualizări e chiar impresionant. Printre subiectele abordate în cele mai recente clipuri se numără poveştile femeilor şi filmele de Oscar, True Grit (Ethan şi Joel Coen, 2010), Sucker Punch (Zack Snyder, 2011), şi recomand mai ales seria „Tropi versus femei“ (Tropes versus Women), care deocamdată are doar două intrări: The Manic Pixie Dream Girl, respectiv Women in Refrigerators.
Anita Sarkeesian e implicată şi în proiectul „Political Remix Video“ (http://www.politicalremixvideo.com), care promovează remixul video ca formă de critică. În ciuda numelui, clipurile nu abordează doar teme politice, ci şi teme de cultură pop")
Cum mai sunt multe articole pentru care merită sa citeşti Dilema Veche nu rataţi partea a doua a
Să încep deci cu unul dintre cele mai fabuloase texte din publicistica română din toate timpurile. Poate părea o hiperbolă dar vă asigur că după ce o să citiţi articolul o să imi daţi dreptate.
De ce nu locuiesc în televizor - Lavinia BĂLULESCU
"Tot în anul 2007, vara, Lavinia Bălulescu, o studentă la jurnalism, renunţa la televizor. Tînăra locuia în Timişoara şi se mutase de curînd cu chirie într-un apartament care nu avea cablu TV. La început încercase să o convingă pe proprietară că trebuie neapărat să facă un abonament, dar între timp îşi dăduse seama că viaţa putea continua fără probleme în acest fel. Îşi alegea filmele şi muzica de pe Internet, iar restul – emisiunile, pauzele publicitare – nu-i lipseau absolut deloc. Timp de trei ani, de fiecare dată cînd povestea cuiva că nu are televizor acasă, Lavinia trebuia să explice cum poate supravieţui în acest fel şi, de fapt, să sublinieze că ceea ce pare a fi o mare ciudăţenie este un lucru atît de normal."
"De aproape un an, am şi cablu. Deschid televizorul foarte rar, atunci cînd nu pot să adorm singură, dar îi opresc sonorul. Habar nu am pe ce canale sînt programele şi niciodată nu găsesc ceea ce caut. Oricum, de fiecare dată cînd deschid televizorul, mă simt ca la muzeu. Sînt uimită de cantitatea de informaţii care mi se transmite, sînt bombardată cu lucruri pe care nu le voi ţine minte, care nu mă interesează sau care sînt minunate, dar pe care oricum le voi uita. Mi-am pierdut „memoria televizorului“, nu sînt în stare să urmăresc un film mai mult de 20 de minute, restul emisiunilor sînt ca şi inexistente, cît despre program... îmi dau seama că nu ştiu ziua şi ora la care începe nici măcar o singură emisiune, un singur film."
"La patru ani de cînd, fără să vreau, am început o altă viaţă, televiziunea a rămas pentru mine un teritoriu aproape necunoscut. Ceva care mă amuză, mă plictiseşte şi mă uimeşte în aceeaşi măsură. Spre exemplu, felul în care părinţii mei încă se aşază în faţa televizorului seara, la ora 7, pentru a urmări ştirile, mă înduioşează enorm. E un soi de ritual care ne aminteşte că sîntem tineri, că sîntem împreună şi că sîntem vii. În rest, televiziunea îmi pare un tărîm al infantilului, al vacanţei, al pornografiei vintage şi al frumuseţii de plastic, o minunăţie, o grozăvie. Uneori, are ceva aproape uman, care mă atrage, un fel de nostalgie. Sincer, mă bate gîndul să petrec o după-amiază întreagă în care să pun programele în ordine, ca în copilărie, începînd cu TVR 1 şi terminînd cu nemţii, italienii, francezii. În restul timpului, prefer oamenii în carne şi oase"
Din păcate spaţiul limitat nu imi permite să citez mai mult din acest, şi acum trebui să mă repet, fabulos text. Lavinia Bălulescu este fascinantă in acest scurt eseu despre dificilul sacrificiu făcut de Lavinia Bălulescu pentru a fi Lavinia Bălulescu.
Poate părea surprinzător dar o altă prezenţă, din păcate mult prea rară, in paginile Dileme Vechi are potenţialul să se apropie de nivelul Laviniei Bălulescu. Este vorba despre cunoscuta activistă, absolventă şi, nu in ultimul rând, critic de artă Anamaria Dobinciuc.
De ce Buffy contează - Anamaria DOBINCIUC
"O zi însorită de toamnă. O apariţie stranie pe ecranul televizorului meu. Un promo pentru Buffy, spaima vampirilor pe Diva Universal. Urmat imediat de aplauze şi obligatoriul tweet entuziast. Ştiu că nu v-aţi uitat la serial, aşa cum v-am recomandat – din cauza audienţei scăzute, Diva a mutat Buffy într-un interval orar imposibil (ora 13,00, cu reluarea de la ora 12,00) –, astfel că insist: Buffy merită văzut şi mai ales revăzut. Nu. Buffy trebuie (re)văzut. E o vizionare obligatorie pentru oricine are pretenţia că ştie două-trei lucruri despre impactul culturii pop.(...)
De ce trebuie văzut
Dar chiar dacă e mai mult decît un serial cu vampiri, de ce ar trebui (re)văzut, întrebaţi? Ei bine:
E iubit de academicieni.(...)
E feminist.(...)
Tematica LGBTQ.(...)
Episoadele cult.(...)
Buffy a fost şi încă e un serial curajos şi inovator. Buffy e una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că televiziunea îşi poate îndeplini cu succes funcţia de povestitor. Buffy e serialul care mă face să exclam: de asta îmi place televiziunea!"
Anamaria Dobinciuc mai are zeci de articole la fel de fascinante precum:
Urzeala împotriva femeilor ("Problema cu Game of Thrones e că rasismul şi sexismul pot fi foarte uşor justificate prin faptul că lumea creată e una de tip medieval. Însă ca nou-venită în lumea fantasy, am o nedumerire: dacă ai inventat o geografie, o istorie, o mitologie, o religie, o limbă, ce te opreşte să imaginezi structuri sociale diferite, roluri de gen diferite? Desigur, nu mă aştept ca genul fantasy să creeze (doar) lumi utopice, nici măcar mai bune. Dar oare e prea mult să mă aştept la lumi diferite")
Femeile, specii ameninţate (Endangered Species e un summit internaţional care va avea loc în martie 2011 în Londra şi în New York. Summitul nu are însă nicio legătură cu fauna şi/sau vegetaţia, şi asta pentru că speciile ameninţate sînt femeile. Acţiunile din timpul summitului vor fi coordonate de The Women’s Therapy Centre Institute din New York şi de organizaţia britanică AnyBody şi vor avea ca scop lansarea unei campanii prin care să se creeze un nou mediu vizual, unul care să promoveze o diversitate de corpuri (...)Orbach îşi bazează teza pe asumpţia că imaginea corpului e un construct socio-cultural, ceea ce, desigur, nu e nimic nou. Naomi Wolf prezintă idei ceva mai radicale în The Beauty Myth, iar Baudrillard, cu mult înaintea celor două, teoretiza corpul ca obiect al societăţii de consum. Bodies vine ca o actualizare a acestor teorii şi mai ales ca un semnal de alarmă – cultura vizuală trebuie diversificată acum!")
Neo-burlesque şi pin-up - nostalgii retro ("O alternativă la idealul de frumuseţe promovat de media mainstream propune şi site-ul Suicide Girls, care a fost înfiinţat în 2001 de către Alec Jain şi Selena Mooney, numele fiind ales dintr-un roman de Chuck Palahniuk, Survivor, şi referindu-se la „suicid social“, i.e. nonconformism. Suicide Girls a fost creat cu scopul de a oferi femeilor control asupra felului în care este prezentată sexualitatea lor, fiind astfel o alternativă la Playboy. Site-ul conţine jurnale online, profiluri şi fotografii nud ale unor tinere femei care au tatuaje şi/sau piercinguri. Practic, site-ul este centrat pe cultura punk, goth, retro, indie sau DIY (do-it-yourself). Mai trebuie menţionat că Suicide Girls este un site comercial. O parte din conţinut este accesibil oricărui vizitator (interviuri, ştiri), însă fotografiile nud ale modelelor sînt accesibile doar membrilor. De asemenea, există şi mărfuri marca Suicide Girls (DVD-uri, CD-uri, cărţi, tricouri etc.), precum şi show-uri live de inspiraţie burlesque sau cabaret. Popularitatea site-ului este explicată prin faptul că promovează o diversitate de imagini de frumuseţe, şi este privit ca un loc unde se pune accentul atît pe frumuseţe cît şi pe inteligenţă.
Deşi creatorii site-ului nu folosesc cuvîntul „feminist“ pentru a-l descrie, Suicide Girls este adesea prezentat ca un site feminist, şi asta deoarece modelele deţin controlul asupra modului în care sînt reprezentate. Acestea nu sînt doar obiecte, ci şi subiecte – prin faptul că participă la producerea propriilor imagini. În plus, prin tatuaje şi piercinguri, se „deviază“ de la normele convenţionale de frumuseţe feminină impuse de mass-media mainstream").
Studiu individual ("Una dintre bloggeriţele mele preferate, precum şi una dintre susţinătoarele educaţiei media este Anita Sarkeesian (http://www.feministfrequency.com). Cunoscută sub numele de feministfrequency pe YouTube, aceasta ţine un vlog în care vorbeşte despre cultura pop dintr-o perspectivă feministă, totul într-un limbaj accesibil. Printr-un clip foarte reuşit, Sarkeesian a contribuit considerabil la popularizarea testului Bechdel, un instrument interesant şi util pentru o verificare rapidă a prezenţei feminine în filme. Numele testului vine de la Alison Bechdel, cea care l-a creat în 1985, în banda desenată Dykes to Watch Out For. Pentru a trece testul, un film trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să aibă cel puţin două personaje feminine cu nume, care 2) intră în dialog, şi care 3) vorbesc şi despre altceva în afară de bărbaţi. Sînt nişte condiţii rezonabile, nu? Ei bine, lista filmelor (americane mainstream) care nu trec testul e kilometrică. Clipul The Bechdel Test for Women are peste 300.000 de vizualizări pe YouTube, ceea ce poate părea puţin, însă pentru un nume de utilizator care conţine „the F word“, numărul de vizualizări e chiar impresionant. Printre subiectele abordate în cele mai recente clipuri se numără poveştile femeilor şi filmele de Oscar, True Grit (Ethan şi Joel Coen, 2010), Sucker Punch (Zack Snyder, 2011), şi recomand mai ales seria „Tropi versus femei“ (Tropes versus Women), care deocamdată are doar două intrări: The Manic Pixie Dream Girl, respectiv Women in Refrigerators.
Anita Sarkeesian e implicată şi în proiectul „Political Remix Video“ (http://www.politicalremixvideo.com), care promovează remixul video ca formă de critică. În ciuda numelui, clipurile nu abordează doar teme politice, ci şi teme de cultură pop")
Cum mai sunt multe articole pentru care merită sa citeşti Dilema Veche nu rataţi partea a doua a
marți, februarie 16, 2010
Marşul progresului colectiv
Scrisoare Alexandrina Satnoinu din Dilema Veche nr 312 aduce în prim plan o teorie, „limbajul sexist”, care discrediteză feminismul prin faptul că este o înţelegere greşită şi depăşită a naturii limbajului şi a procesului de transformarea a limbii.
Argumentul ca absenţa unor cuvinte precum ministră, preşedintă, directoare diminueaza dreptul la identitate al femeilor este uşor de demontat de situaţia opusa. Limba persană modernă, limba oficială în statul Iran şi o limba indo-europeană la fel ca româna, nu are gen gramatical. Toate cuvintele au aceaşi formă indiferent dacă se referă la bărbaţi, femei sau obiecte. Cu toate acestea deşi limba nu discriminează nu se poate spune acelaşi lucru şi despre statul Iran. Ipoteza că limba influenţează felul în care vedem lumea şi în care gândim a aparut iniţial in Germania la sfârşitul secolului XVIII (limba este reprezentarea „spiritului poporului”). La inceputul secolului 20 a devenit teoria acceptată in mediul academic, sub numele de ipoteza Sapir-Whorf. Din cate se intelege din scrisoare teoria feminista a limbajului se bazeză pe forma cea mai detereministă a teoriei şi anume ca limba determină în întregime felul în care gândim, versiune de mult respinsă (din anii 60'). Din pacate acesta nu este singurul argument bazat pe o teorie depăşită. Feminizarea limbii nu este o etapă normală in evoluţia limbii pentru ca limba nu are etape, nu înaintează către ceva. Limba şi schimbările lingvistice nu sunt un lucru controlabil sau planificabil. Limbile se dezvoltă şi se schimbă spontan. Nu există limbi primitive şi limbi progresive, moderne, feminizate. Tot ce se poate spune este că limbile cu mulţi vorbitori şi mai ales cele din zone de contact se simplifică (aceasta este un din cauzele absenţei genurilor in persană) şi cele cu puţini vorbitori şi izolate se „complică” (sunete noi, gramatică mai complexă etc.). Vizunea unei ierarhii a limbilor şi a unor etape se bazează pe alte ipoteze depăşite, pe determinismul istoric de la mijlocul secolului XIX prezent in comunism şi pozitivism. La fel cum nu există un proces liniar şi absolut necesar de trecere de la etapa sclavagistă la cea feudală la cea modernă şi , în final, la încununarea istorică numită etapa comunistă nu exista nici un proces liniar si obligatoriu de trecere de la limbajul sexist la limbajul purificat, feminizat. Necesitatea modificării limbajului mă duce cu gândul la newspeak-ul orwellian. Ce se va întâmpla dacă indivizii nu vor alege să folosească formele feminine? Nu ar fi prima dată cand indivizii ar alege ceva ce nu este considerat bun pentru ei ( a se vede Orientul Mijlociu unde primul lucru pe care il fac localnicii când au dreptul sa voteze este să aleagă patide fundamentaliste sper frustrarea guvernelor occidentale sau cazul alegerilor din Kuweit în care femeile nu doar că nu au votat alte femei dar au votat persoanele cele mai opuse drepului lor la vot). Sunt foarte sigur că în această situaţie vor există voci care vor susţine necesitata unei „Big Sister” care va reglementa şi probabil va pedepsi. O limbă cu gen gramatical denotă prin acesta ce vor vorbitorii să determine. A lăsa un for de persoane binevoitoare să decidă ce şi cum se vor exprima ceilalţi este un principiu totalitar.
Ar mai fi multe de spus dar nu cred că spaţiu permite. Totuşi dacă limbajul influenţează gandirea de ce nu am presupune ca şi reversul este adevărat. De ce să nu presupunem că discriminările de gen vor dispărea şi în acel moment limba se va adapta la noile realitătţi.Nu este abordarea încurajată în scrisoarea doamnei Satnoinu una „de sus în jos”, una bazată pe relaţile de putere atât de detestate de feminism? Nu este mai bine să lăsăm limba să se schimbe organic. Puteţi chiar dumneavoastră să începeţi prin a vă numi consilieră. Oricum Codul ocupaţilor, ca orice fixare a unui lucru atât de fluid precum limbajul, este mult în urma utilizărilor prezente (în carte mea de muncă am trecută o ocupaţie pe care nu am avut-o dar slujba pe care o aveam atunci nu era înregistrată acolo). Cred că este mult mai bine să ne ocupăm de probleme cu adevarat importante şi să lăsăm la o parte aceste preocupări care sunt în cel mai bun caz triviale şi în cel mai rău profund greşite si cu implicaţii periculoase.
Argumentul ca absenţa unor cuvinte precum ministră, preşedintă, directoare diminueaza dreptul la identitate al femeilor este uşor de demontat de situaţia opusa. Limba persană modernă, limba oficială în statul Iran şi o limba indo-europeană la fel ca româna, nu are gen gramatical. Toate cuvintele au aceaşi formă indiferent dacă se referă la bărbaţi, femei sau obiecte. Cu toate acestea deşi limba nu discriminează nu se poate spune acelaşi lucru şi despre statul Iran. Ipoteza că limba influenţează felul în care vedem lumea şi în care gândim a aparut iniţial in Germania la sfârşitul secolului XVIII (limba este reprezentarea „spiritului poporului”). La inceputul secolului 20 a devenit teoria acceptată in mediul academic, sub numele de ipoteza Sapir-Whorf. Din cate se intelege din scrisoare teoria feminista a limbajului se bazeză pe forma cea mai detereministă a teoriei şi anume ca limba determină în întregime felul în care gândim, versiune de mult respinsă (din anii 60'). Din pacate acesta nu este singurul argument bazat pe o teorie depăşită. Feminizarea limbii nu este o etapă normală in evoluţia limbii pentru ca limba nu are etape, nu înaintează către ceva. Limba şi schimbările lingvistice nu sunt un lucru controlabil sau planificabil. Limbile se dezvoltă şi se schimbă spontan. Nu există limbi primitive şi limbi progresive, moderne, feminizate. Tot ce se poate spune este că limbile cu mulţi vorbitori şi mai ales cele din zone de contact se simplifică (aceasta este un din cauzele absenţei genurilor in persană) şi cele cu puţini vorbitori şi izolate se „complică” (sunete noi, gramatică mai complexă etc.). Vizunea unei ierarhii a limbilor şi a unor etape se bazează pe alte ipoteze depăşite, pe determinismul istoric de la mijlocul secolului XIX prezent in comunism şi pozitivism. La fel cum nu există un proces liniar şi absolut necesar de trecere de la etapa sclavagistă la cea feudală la cea modernă şi , în final, la încununarea istorică numită etapa comunistă nu exista nici un proces liniar si obligatoriu de trecere de la limbajul sexist la limbajul purificat, feminizat. Necesitatea modificării limbajului mă duce cu gândul la newspeak-ul orwellian. Ce se va întâmpla dacă indivizii nu vor alege să folosească formele feminine? Nu ar fi prima dată cand indivizii ar alege ceva ce nu este considerat bun pentru ei ( a se vede Orientul Mijlociu unde primul lucru pe care il fac localnicii când au dreptul sa voteze este să aleagă patide fundamentaliste sper frustrarea guvernelor occidentale sau cazul alegerilor din Kuweit în care femeile nu doar că nu au votat alte femei dar au votat persoanele cele mai opuse drepului lor la vot). Sunt foarte sigur că în această situaţie vor există voci care vor susţine necesitata unei „Big Sister” care va reglementa şi probabil va pedepsi. O limbă cu gen gramatical denotă prin acesta ce vor vorbitorii să determine. A lăsa un for de persoane binevoitoare să decidă ce şi cum se vor exprima ceilalţi este un principiu totalitar.
Ar mai fi multe de spus dar nu cred că spaţiu permite. Totuşi dacă limbajul influenţează gandirea de ce nu am presupune ca şi reversul este adevărat. De ce să nu presupunem că discriminările de gen vor dispărea şi în acel moment limba se va adapta la noile realitătţi.Nu este abordarea încurajată în scrisoarea doamnei Satnoinu una „de sus în jos”, una bazată pe relaţile de putere atât de detestate de feminism? Nu este mai bine să lăsăm limba să se schimbe organic. Puteţi chiar dumneavoastră să începeţi prin a vă numi consilieră. Oricum Codul ocupaţilor, ca orice fixare a unui lucru atât de fluid precum limbajul, este mult în urma utilizărilor prezente (în carte mea de muncă am trecută o ocupaţie pe care nu am avut-o dar slujba pe care o aveam atunci nu era înregistrată acolo). Cred că este mult mai bine să ne ocupăm de probleme cu adevarat importante şi să lăsăm la o parte aceste preocupări care sunt în cel mai bun caz triviale şi în cel mai rău profund greşite si cu implicaţii periculoase.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
