Franţa

NY Times


PARIS — “Le Mur,” or “The Wall,” a small documentary film about autism released online last year, might normally not have attracted much attention.
But an effort by French psychoanalysts to keep it from public eyes has helped to make it into a minor cause and shone a spotlight on the way children in France are treated for mental health problems.
The documentary, the first film by Sophie Robert, follows two autistic boys: Guillaume, who has been treated with the behavioral, or “American,” approach; and Julien, who has been kept in an asylum for six years and treated with psychoanalysis. Guillaume, though challenged, is functioning at a high level in school. Julien is essentially silent, locked out of society.

Ms. Robert said the version of psychoanalysis that is most prevalent in France, particularly the post-Freudian school championed by Jacques Lacan, takes it as a given that autism and other mental health problems are caused by children’s relationship with their mothers, or by “maternal madness.”
“Sometimes, when the mother is depressed, in utero, I mean when she is pregnant or at birth, sometimes the child can be autistic,” an analyst tells the camera in one scene. Another explains that autistic children “are sick of language — autism is a way of defending themselves from language"

Despre cărţi citite (3)

Japan’s Minorities - The illusion of homogeneity - Second edition - Michael Weiner (coordonator)

La prima vedere, ţinând cont de titlu şi de editură (Routledge), cartea ar putea părea interesentă. Din păcate realitate este mult diferită. Unele capitole ca de exemplu "‘Self’ and ‘other’ in imperial Japan" sunt lungi pseudo-analize postmoderniste ("The argument advanced in this present work is that social structures and attitudes in Japan have historically been imbued with racial meaning, and that these meanings are themselves dynamic and contingent. That is to say, both
racial meanings and racialized identities are historically specific, and can
only be understood in relation to other factors – economic and political – and
in relation to the international environment within which they emerged
and have since been reproduced" - concluzia capitolul este că japonezii şi-au creat imaginea folosind metode şi discursuri rasiste de la europeni). Altele ar putea să fie mai interesante, dar sunt fie prea scurte fie descriu aspecte prea irelevante (capitolele despre ainu, burakumin şi coreeni). Până la urmă ce poate spune mai mult despre calitatea cărţii decât faptul că printre cele mai lungi capitole este "The other other - The black presence in the Japanese experience". Într-o carte despre minorităţile din Japonia pentru autori era mai important să discute despre "early japanese constructions of blackness" (concluzia capitolului este că japonezii au copiat stereotipurile despre negrii de la occidentali, altfel nu se poate explica cum au ajuns să aibă aceleaşi stereotipuri).
Unul dintre putinele articole care merită citite este acela despre japonezii brazilieni care s-au întors în Japonia. Aceştia, mândrii că sunt japonezi şi priviţi bine în Brazilia, odată ajunşi în Japonia preferă să exagereze trăsăturile braziliene, chiar şi acela evitate în Brazilia (pasajul despre carnavalul de samba este chiar amuzant). Motivul este că astfel evită să fie priviţi ca japonezi "imperfecţi" (pentru că nu mai vorbesc japoneza bine, pentru că nu corespund aşteptărilor culturale japoneze, etc.). Sunt amuzante şi descrierile pe care şi le fac unii altora ( japonezii spun despre japonezii brazilieni că sunt zgomotoşi, se îmbracă ciudat, se ceartă prea mult, sunt prea individualişti, nu au disciplină; japonezii brazilieni spun despre localnici că sunt prea serioşi, nu au viaţă socială, muncesc prea mult, sunt reci şi distanti)

Grad de accesibilitate: Mediu ( multe pasaje cu acel limbaj pseudo-stiinţific des întâlnit în cărţile de sociologie). În rest este uşor de citit. Problema cărţii este despre ce e scrisă nu cum este scrisă.

Interes: Nu merită citită, poate doar capitolul despre japonezii brazilieni. Se vorbeşte prea puţin despre minorităţile din Japonia şi despre probleme pe chiar le au.

Dileme în câmpul muncii

Mai jos am reprodus un comentariu mai vechi la un articol deja tipic de "dilematic" al domnului C.Ghinea (Și cine să mai tranșeze porcul la abator?).

Pe scurt răspunsul domnului Ghinea la întrebarea din titlu este că, şi aici parafrazez puţin, spaniolii e leneşi şi de aia trebuie românii să muncească pentru ei. Şi ca să fie clar mai au şi legi socialiste aşa că stau cu părinţii acasă (he he, losers). Răspunsul luat direct din cărţi e evident. Mai multă educaţie şi mai mulţi imigranţi cu cultura muncii (aşa, ca românii). Oricum nu ar vrea spaniolii să taie porcii, pentru că munca fizică a fost stigmatizată (mai e şi snobi, dom'le).

Evident motivul pentru care spaniolul e şomer şi românul munceşte nu poate să fie că spaniolul nu vrea să munceasca 10 ore pe zi ca să locuiască într-o cameră cu alţi 6 oameni. Există un lucru care se învaţă la primele lecţii de economie, şi anume legea cererii si ofertei. De aceea nu există muncă pe care să nu o facă nimeni, există muncă pe care să nu o facă nimeni in condiţile actuale. Poate americanii ar munci în construcţii dacă salariu ar fi mai mare. Dacă oferta de munca ar fi limitată, la un moment dat, salarile ar creşte. Dar cum să crească când există o ofertă practic nelimitată de muncă ieftina din Mexic. Şi dacă se termină Mexicul există întotdeauna Guatemala, sau Honduras etc. În plus forţă de muncă ieftină este produsă natural în cantităţi mai mult decât suficiente, chiar in aceste momente. O lume fără graniţe duce la o egalizare a veniturile. Dar această egalizare e în jos, spre nivelul Africii, nu în sus. Orice ai face, există sigur mulţi alţii care ar fi dispuşi să facă acelaşi lucru pe 10% din cât câştigi tu. Industria se poate muta, în cazul servicilor şi al agriculturii se pot aduce imigranţi. Daca ştii multe e mai greu să fii înlocuit, dar până la urma poţi să înveţi cât vrei, se găsesc destui chinezi inteligenti care să te înlocuiască.
Poate toate asta sunt inevitabile, dar de ce sa ceri spaniolilor să îşi semneze singuri condamnarea? Nu că ar fi fost vreodata intrebaţi.

Dolce far niente

Marea Britanie o nouă ţară mediteraneană?


"There are now nearly 300,000 homes where no one has had a job in their lives, and more than 300,000 children living in families where no one knows what it is like to go out to work.
These numbers have more than doubled in the years since Labour came to power. However, in a welcome development, the number of homes where no one is currently in work has fallen."

21st Century Socialism, Bolivarianism and Hugo Chávez

Mult iubitul preşedinte al Republici Bolivariene a Venezuelei, Hugo Chávez are noi motive de bucurie. Revoluţia bolivariana a dat în sfârşit rezulate. Venezuela este pe primul loc în lume.

Venezuela, More Deadly Than Iraq, Wonders Why

CARACAS, Venezuela — Some here joke that they might be safer if they lived in Baghdad. The numbers bear them out.

In Iraq, a country with about the same population as Venezuela, there were 4,644 civilian deaths from violence in 2009, according to Iraq Body Count; in Venezuela that year, the number of murders climbed above 16,000.

Even Mexico’s infamous drug war has claimed fewer lives.

Evident cum articolul este din New York Times (Venezuela, More Deadly Than Iraq, Wonders Why) nu putem să credem ce scrie pentru că se supără respectatul analist politic Sean Penn.

Vestul decadent

“Într-un sistem islamic, femeile, în rolul lor de fiinţe umane, pot lucra alături de barbaţi pentru a dezvolta societatea islamica, dar nu dacă doresc să se poarte ca simple obiecte. Femeile nu au dreptul să se coboare singure la un astfel de nivel, nici bărbaţii nu au dreptul să se gândească la ele astfel. În ceea ce priveşte lucrurile numite distracţie, Islamul se opune oricărui lucru care duce fiinţele umane spre o natură frivolă.
Islamul nu vrea ca femeile să fie un obiect, să fie păpuşi în mâna noastră. Islamul vrea să apere nobilitatea femeilor, vrea să le făcă fiinţe umane serioase şi eficiente. Nu vom lăsa niciodata femeile să fie pur şi simplu obiecte sexuale ale bărbaţilor”
Marele Ayatollah Sayyed Ruhollah Mousavi Khomeini
Lider suprem al Iranului (1979-1989)


Nikāh al-Mut‘ah (Arabă: căsătorie de plăcere), or sigheh (Persia), este o căsătorie cu termen fix (de la o oră la maxim 99 de ani) recunoscută de către şcoala islamică dominantă în Iran. Această căsătorie permite cuplurilor să aibă relaţii sexuale legale ( sexul în afară căsătorie se pedepseşte cu până la 99 de lovituri cu biciul şi pentru adulter pedeapsa cu moarte prin lapidare), fără nici un angajament şi fără să fie necesară aprobarea clericilor. Căsătoria expiră la termenul prevăzut iniţial şi presupune o plată din partea bărbatului. Bărbatul poate întrerupe oricând căsătoria. O soţie temporară nu se adună la numărul de 4 soţii legale pe care le poate avea un bărbat în acelaşi timp. Un bărbat poate avea teoretic un număr nelimitat de soţii temporare. O femeie poate avea doar un soţ în acelaşi timp (temporari sau nu) şi trebuie să aibă după încheirea unui contract 3 luni de pauză înainte să poată să se recăsătorească.Spre deosebire de o căsătorie normală soţul nu este obligat să întreţină soţia iar soţia are voie să iasă din casă fară acordul soţului. De asemenea o căsătorie temporară poate să fie încheiată doar pentru sex.

Majoritatea sigheh – urilor sunt încheiate între clerici sau oameni de afaceri bogaţi şi văduve şi tinere din familii sărace. Practica nu este doar tolerată este şi încurajată de către clerici şi oficialităţi. De exemplu ministrul de interne declara în 2007 „ Căsătoria temporară trebuie promovată cu curaj. Islamul nu este indiferent la nevoile unui tânar de 15 ani în care Dumnezeu a plasat dorinţă sexuală”. Fostul preşedinte Ali Akbar Hashemi Rafsanjani este unul dintre pricipalii promotori al căsătoriilor temporare, încurajând tinerii iranieni care nu işi permit să se căsătorească să nu fie promiscui precum occidentalii ci să folosească această soluţie dată de Allah, căsătoria temporară. Un procent de 65% la sută din populaţia Iranului are sub 30 de ani iar rata şomajului pentru tineri este în jur de 30%.

Mai multe aici şi aici